Bătrânul continuă, privind spre stelele care începeau să strălucească:— Menirea omului nu este un lucru fix, ca un obiect pe care îl găsești în pod. Ea este o „devenire”. Omul este singura ființă care se întreabă despre sine și despre Creatorul său, căutând mereu ceva mai înalt decât propria supraviețuire.

Într-un mic sat de la poalele munților, trăia un bătrân tâmplar pe nume Luca. Toată viața, el cioplise lemnul cu o măiestrie care părea să dea suflet scaunelor, meselor și cutiilor care ieșeau din mâinile sale. Într-o seară de toamnă, un tânăr ucenic, frământat de gânduri, îl întrebă:— Meștere, care este menirea omului? Ne naștem doar ca să muncim, să îmbătrânim și să dispărem?

— Menirea omului, încheie Luca, este să fie o punte între pământ și cer. Să trăiești astfel încât, prin faptele și bunătatea ta, să lași în urmă o lume puțin mai luminoasă decât ai găsit-o. Nu contează cât de mare este piesa pe care o sculptezi, ci cât de multă „iubire” ai pus în fiecare așchie căzută pe podea.

Ai dori să explorăm și alte perspective filosofice despre acest subiect, cum ar fi viziunea lui sau a altor gânditori moderni?

Tânărul a înțeles atunci că nu trebuie să caute un răspuns complicat. Menirea lui era chiar acolo, în mâinile sale și în inima care bătea cu dorința de a fi mai bun în fiecare zi.