Această postare explorează dualitatea dintre ură și indiferență, demontând mitul că ura este opusul iubirii. Indiferent – O urăsc
Până la urmă, timpul va decide care dintre cele două va câștiga. Dar astăzi, în acest moment, sunt doar un om care strânge din dinți, purtând un război invizibil între focul urii și gheața indiferenței.
Tragedia nu e că o urăsc. Tragedia e efortul imens pe care îl depun ca să par indiferent.
„Sunt indiferent.” Îmi repet asta ca pe o mantră, încercând să-mi conving propria inimă că prezența ei nu mai are greutate. Că e doar un nume într-o agendă veche, un chip dintr-o fotografie pe care nu o mai deschid. Indiferența este masca pe care o purtăm când nu mai vrem să fim răniți. E zidul de beton pe care îl ridicăm în jurul nostru, sperând că, dacă nu ne uităm la rană, ea va înceta să mai existe.
Adevărata indiferență nu are nevoie de declarații. Ea nu strigă, nu plânge și nu scrie postări pe blog. Ea pur și simplu... este. Când ești cu adevărat indiferent, nu mai simți nevoia să spui „o urăsc”, pentru că ura necesită energie. Iar ea nu mai merită nici măcar un singur watt din energia ta.
Suntem blocați în acest „Indiferent – O urăsc” pentru că ne e teamă să acceptăm vidul de după. Ura e o ancoră; ne ține legați de persoana respectivă. Indiferența totală înseamnă să tai sfoara și să plutești în derivă, singur.